Se afișează postările cu eticheta Tristete.... Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Tristete.... Afișați toate postările

vineri, 13 martie 2020

La primavera non sapeva nulla



Ho ricevuto ieri su WhatsApp questa poesia. Non lo so chi l'abbia scritta, è stupenda, per questo ho deciso di pubblicarla e conservarla, per non dimenticare questi giorni di tristezza e paura. 
Che Dio ci aiuti !!!

Era l’11 marzo del 2020, le strade erano vuote, i negozi chiusi, la gente non usciva più.
Ma la primavera non sapeva nulla.
Ed i fiori continuavano a sbocciare
Ed il sole a splendere
E tornavano le rondini
E il cielo si colorava di rosa e di blu
La mattina si impastava il pane e si infornavano i ciambelloni
Diventava buio sempre più tardi e la mattina le luci entravano presto dalle finestre socchiuse
Era l’11 marzo 2020 i ragazzi studiavano connessi a Gsuite
E nel pomeriggio immancabile l’appuntamento a tressette
Fu l’anno in cui si poteva uscire solo per fare la spesa
Dopo poco chiusero tutto
Anche gli uffici
L’esercito iniziava a presidiare le uscite e i confini
Perché non c’era più spazio per tutti negli ospedali
E la gente si ammalava
Ma la primavera non lo sapeva e le gemme continuavano ad uscire
Era l’11 marzo del 2020 tutti furono messi in quarantena obbligatoria
I nonni le famiglie e anche i giovani
Allora la paura diventò reale
E le giornate sembravano tutte uguali
Ma la primavera non lo sapeva e le rose tornarono a fiorire
Si riscoprì il piacere di mangiare tutti insieme
Di scrivere lasciando libera l’immaginazione
Di leggere volando con la fantasia
Ci fu chi imparò una nuova lingua
Chi si mise a studiare e chi riprese l’ultimo esame che mancava alla tesi
Chi capì di amare davvero separato dalla vita
Chi smise di scendere a patti con l’ignoranza
Chi chiuse l’ufficio e aprì un’osteria con solo otto coperti
Chi lasciò la fidanzata per urlare al mondo l’amore per il suo migliore amico
Ci fu chi diventò dottore per aiutare chiunque un domani ne avesse avuto bisogno
Fu l’anno in cui si capì l’importanza della salute e degli affetti veri
L’anno in cui il mondo sembrò fermarsi
E l’economia andare a picco
Ma la primavera non lo sapeva e i fiori lasciarono il posto ai frutti
E poi arrivò il giorno della liberazione
Eravamo alla tv e il primo ministro disse a reti unificate che l’emergenza era finita
E che il virus aveva perso
Che noi tutti insieme avevamo vinto
E allora uscimmo per strada
Con le lacrime agli occhi
Senza mascherine e guanti
Abbracciando il nostro vicino
Come fosse nostro fratello
E fu allora che arrivò l’estate
Perché la primavera non lo sapeva
Ed aveva continuato ad esserci
Nonostante tutto
Nonostante il virus
Nonostante la paura
Nonostante la morte
Perché la primavera non lo sapeva
Ed insegnò a tutti
La forza della vita.
[#undicimarzoduemilaventi] [#iorestoacasa]

joi, 17 martie 2016

Dumnezeu a decis...




Orice poveste incepe cu "A fost odata..."
A fost odata ca-n povesti, a fost ca niciodata, un principe italian care s-a casatorit cu o frumoasa blonda romanca.
Dupa un an, a aparut in viata lor principessa Isabella, care le-a umplut casa de bucurie. 
Au trecut anii, Isabella a facut prima impartasanie... una din ultimele zile fericite din viata lor.
In noaptea de 15.03 la orele 00.30, principele Tito a fost chemat de Dumnezeu sa faca partea din ceata lui de ingeri. Au sperat impreuna pina in ultima clipa, ca Dumnezeu va face o minune, dar nu... Dumnezeu a decis sa-l cheme pe Tito la el si sa le lase pe fetele lui singure. Erai atit de frumos cum zimbeai cind ai plecat de linga noi, se vedea ca ai scapat de toate durerea si suferintele care ti-au macinat sanatatea.
Durerea cea mare ai lasat-o pentru noi, iar plecarea ta, a lasat un gol imens in inimile noastre.
Vegheaza asupra familiei tale, ajuta-ma si indruma-ma cum sa o cresc pe Isabella, pentru ca nu stiu sa fac meseria de tata...
Dumnezeu sa te aiba in paza lui !
Odihneste-te in pace, dragul nostru Tito ! 

duminică, 18 octombrie 2009

Fara prea multe cuvinte...

Cer scuze pentru moment, pentru neridicarea premiilor si nepublicarea de retete noi.

Pe 1 octombrie a fost chemat la Dumnezeu, dragul meu tatic...
Cu atit mai grea e durerea, atunci cind esti departe de casa...
Chiar daca ma asteptam, am tot aminat intoarcerea acasa si am ajuns... prea tirziu... la doar citeva ore dupa ce a fost chemat in cer, si mai aveam atitea de spus, atitea de vorbit cu el, dar n-a fost sa fie, desi abia acum mi-am dat seama, ca in iulie cind am fost acasa, la plecare a spus ca ne vom mai vedea intr-o alta lume... cine stie, poate e adevarat...
Am sperat tot timpul ca parintii mei vor muri de batrinete, fara prea multa suferinta, dar cancerul, aceasta urita boala patrunde, atunci cind mai putin ne asteptam.
Dumnezeu sa te ierte, taticule si sper ca de acolo de sus, vei veghea asupra noastra si sper ca sufletul tau sa vada cit de mult te-am iubit si cit de mult imi lipsesti...